multe

de cateva zile imi canta melodia disturbia in creieri.am ramas setata,e ca piuitu ala continuu cand creste presiunea.si mi-e greata de milogeli,de orice fel.

incep sa fiu convinsa de un lucru:treptat,doza mea de misoginism din sange creste.si creste.si tot creste.si refera strict la ideea de femei supuse barbatilor,pt.ca asa sunte femeile.nu cred exista femei independente din punct de vedere emotional,pana si alea care s-au transformat in niste...curve(?) fac asta tot dintr-un motiv legat de vreun alt detinator de puta.si...s.a.m.d
m-am saturat sa dezbat zi de zi,ora de ora in lumea mea imaginara,(pentru ca da,ea chiar exista,si in lumea mea imaginara se intampla foarte multe lucruri,lucruri care cred ca e mai bine sa ramana in stadiu de imaginar,probabil nu s-ar contura niste situatii prea fericite daca aceste actiuni ar depasi limita asta asa....la limita)tot felu de ipoteze,fenomene,situatii,discutii,sa ma intreb de ce actioneaza unii oameni cum actioneaza,in consecinta am renuntat sa imi impun lucruri pe care nu le vreau.si pana la urma...ce se poate intampla?da,mi-a fost frica pana la urma de mine.nu de ceilalti.am hotarat ca nu mai fac absolut niciun fel de compromis(constient) pentru a-i multumi pe cei din jur,daca acesta ma afecteaza pe mine psihic.mi se rupe.si bineinteles...atitudinea asta apare exact ca o consecinta a faptelor mentionate anterior,pe care am decis sa nu le mai repet.
e destul de lame,stresant,boring sa traiesti ca sa ii faci pe alti ''fericiti'',sa ii multumesti pe altii.si in fond...nu e nicicum,pentru ca nu poti face asta .cu siguranta nu pe toti.
cred ca pana in anii acestia m-am straduit destul de tare sa fac asta,am trait cu mari si puternice sentimente de datorie morala fata de altii.iar acesti''altii'' nu stiau asta,si probabil nici nu ii interesa.
deci...(in concluzie)voi actiona in asa fel incat eu insami sa ma simt ok.
ajung o egoista.mai putin din punct de vedere material.

si pana la urma ,am compatimit oameni carora le era de un milion mai bine de ori ca mie,am dramatizat totul destul de tare,ca pana la urma sa imi dau seama ca de fapt....ei chiar nu aveau nevoie de grija si suportul meu.se descurcau.era incadrati in contextul social(sau ma rog) unde practic nu puteau fi atinsi de nimic rau,tulbure,acoperiti de multe multe straturi protectoare,care nu puteau fi inlaturate in scurt timp.

si inca ceva,nu exista singuratate.sau...cu siguranta a fost inventata de oamenii care nu stiau daca exista.sau cum e.

nu ma intereseaza lectura acestui ''blog'',mi-ar fi f ok sa nu-l citeasca nimeni,nici eu,nici altii,cu atat mai putin ca acesti''altii''sa fie de asemenea oameni care nu ma stiu.
si inca ma straduiesc sa ma scap de teama de opinia societatii,de catalogare.straniu,mi-e teama,dar nu isi da seama nimeni.asta inseamna ca disimulez bine?